În domeniul relațiilor de muncă, o întrebare frecventă este cine suportă costurile cursurilor sau instruirilor necesare pentru desfășurarea activității profesionale. Problema apare mai ales când angajatorii impun participarea la astfel de cursuri, dar solicită angajaților să plătească din propriul buzunar.
**Obligațiile angajatorilor privind instruirea în domeniul securității și sănătății în muncă**
Legea stabilește clar că angajatorii trebuie să asigure instruirea salariaților în materie de securitate, sănătate și igienă în muncă, precum și să acopere integral cheltuielile aferente acestor cursuri. Această obligație este prevăzută în Codul muncii și în Legea securității și sănătății în muncă (Legea nr. 319/2006). Astfel, orice cost legat de măsurile care asigură condiții de muncă sigure și sănătoase nu poate fi transferat către angajați.
Un exemplu recent evidențiază această situație: un lucrător comercial a fost informat că trebuie să plătească 170 de lei pentru un curs obligatoriu de igienă, impus de angajator. Participarea la acest curs este, însă, o cerință legală pentru desfășurarea activității, impusă pentru respectarea normelor de sănătate publică și securitate în muncă. Aceste cursuri nu sunt echivalente cu programele de formare profesională reglementate prin Ordonanța Guvernului nr. 129/2000, ci reprezintă o condiție legală fără de care angajatul nu poate lucra legal în postul respectiv.
Consilierul juridic Dan Năstase explică faptul că aceste instruiri fac parte din măsurile obligatorii pentru securitatea și sănătatea la locul de muncă, iar angajatorul trebuie să suporte integral costurile. Articolul 20 alineatul (7) din Legea nr. 319/2006 precizează că aceste măsuri „nu trebuie să comporte în nicio situație obligații financiare pentru lucrători”. Aceeași regulă este susținută și de legislația europeană, prin Directiva-cadru 89/391/CEE, care interzice transferul costurilor către salariați în domeniul sănătății și securității în muncă.
Prin urmare, când un curs de igienă sau altă instruire similară este o condiție legală pentru ocuparea unui post sau desfășurarea activității, angajatorul este obligat să plătească integral aceste cheltuieli. Cererea ca angajații să contribuie financiar în astfel de cazuri este ilegală și poate fi considerată o practică abuzivă.
**Diferența dintre instruirea obligatorie și formarea profesională**
Este important să se facă distincția între instruirea impusă de legislația privind securitatea și sănătatea în muncă și formarea profesională, care este reglementată separat prin Codul muncii. Formarea profesională are ca scop dezvoltarea abilităților și competențelor angajaților și poate fi oferită atât în mod obligatoriu, în funcție de mărimea firmei, cât și voluntar, la inițiativa angajatorului.
Angajatorii trebuie să asigure acces la programe de formare profesională și să suporte toate costurile aferente, inclusiv taxele de participare, cazarea, transportul și alte cheltuieli conexe. Dacă angajatorul nu oferă posibilitatea participării, salariatul are dreptul la un concediu plătit pentru formare profesională de până la 10 zile lucrătoare sau 80 de ore, beneficiind de salariul obișnuit.
În plus, angajatorul poate condiționa participarea la formare de asumarea, prin act adițional la contractul individual de muncă, a unei perioade minime de angajare după finalizarea cursului. În cazul în care angajatul demisionează înainte de expirarea acestei perioade, poate fi obligat să restituie o parte din cheltuielile suportate de angajator pentru formare.
---
Acest articol prezintă clar obligațiile angajatorilor în privința suportării costurilor cursurilor obligatorii pentru angajați, atât în domeniul securității și sănătății în muncă, cât și în cel al formării profesionale. Respectarea acestor reguli este esențială pentru protejarea drepturilor salariaților și pentru asigurarea unui mediu de lucru conform normelor legale.